În general nefropatia se poate depista prin examenul urinei. Aceasta trebuie să fie luată de dimineață dar nu chiar din prima micțiune, indicat ar fi din a doua. În timpul nopții urina stagnează în vezică și astfel apar modificări cu privire la pH, caracteristicile hematuriei, conținutul bacterian. În cazuri de stări febrile și afecțiuni ale vezicii urinare, astfel de modificări sunt mai accentuate.
Pentru ca să nu apară erori, urina trebuie recoltată în recipiente perfect curate. Urina trebuie analizată în cel mult o oră după micțiune deoarece după această perioadă, la temperatura camerei, începe să-și schimbe pH-ul, cantitatea de germeni și alte elemente. Dacă este păstrată la frigider, urina își păstrează morfologia elementelor din compoziția sa timp de o zi. Din păcate însă această metodă duce la apariția cristalelor.
În mod normal pH-ul urinei este cuprins între valorile de 4,5-8. Urina are un pH alcalin în cazuri de regim lacto-vegetarian, alcalinizat, alcaloză metabolică, infecții urinare cu germeni, vărsături incoercibile, graviditate, stenoză pilorică. Din cauza efortului fizic sau alimentației bogată în carne, urina devine acidă. Reacția acidă a urinei este determinată de incapacitatea funcționării rinichiului, reabsorbția elementelor, diabetul zaharat, insuficiența renală gravă.
Pentru determinarea diurezei, anuriei, oliguriei, sau gradului de poliurie, se determină volumul urinei cu ajutorul unui cilindru gradat. Densitatea specifică a urinei variază invers proporțional cu volumul urinei și poate fi modificată de prezența elementelor patologice.
Dacă apare un exces de săruri, microorganisme și puroi, urina devine tulbure nu mai este limpede și transparentă. Dacă urina tulbure se limpezește prin încălzire semnifică faptul ca are în compoziția ei urați. În sindromul nefrotic urina are un aspect lăptos din cauza creșterii lipuriei. La persoanele sănătoase urina este de culoare galbenă-deschisă, dar din cauza pigmenților poate fi galben mai închis până la roșu-închis. În poliurie (la scleroză renală, diabet insipid și diabet zaharat) urina poate avea o culoare mai deschisă, poate fi chiar incoloră.
Cei care fac efort și consumă multă carne pot avea urina acidă, de culoare închisă. În oligurie (insuficiență cardiacă, hepatită epidermică, febră, glomerulonefrită acută) urina este chiar roșiatică. Dacă se ține un regim vegetarian, urina este alcalină și are culoarea deschisă. În cazuri de icter hepatic, prezența pigmenților biliari duc la apariția culorii galbene sau brun-închis a urinei. Prezența mioglobinei din mioglobinurii duce la schimbarea culorii urinei din galben în roșu.
Prezența firișoarelor de sânge în urină face ca aceasta să fie sanguinolentă. Aceasta este tulbure, roșiatică, roză, roșu deschis sau închis, apare în hematurie. Boala Addison și tumorile melanice duc la formarea melanuriei, a urinei de culoare foarte închisă, chiar neagră mai ales la emisie. Există o serie de medicamente care duc la modificări de culoare a urinei. Aspirina de exemplu colorează urina în galben-roșiatic.
Urunoidele și acizii volatili din urină contribuie la mirosul fad al acesteia la omul sănătos. În stări patologice însă, mirosul urinei devine mai urât. În caz de diabet zaharat, urina are un miros de mere fermentate sau de cloroform. Persoanele care consumă frecvent usturoi, sparanghel și hrean au un miros al urinei destul de neplăcut datorită formării mercaptanului. Fermentația alcalină din staza urinară suprainfectată produce un miros de amoniac al urinei.
