Oreionul sau parotidita epidemica este o boala infectioasa acuta si contagioasa provocata de un virus si care se manifesta de obicei prin tumefactia glandelor parotide la care se asociaza uneori si restul glandelor salivare sau alte organe precul testicul, pancreas sau sistem nervos. Aceasta afectiune se datoreaza unui virus numit urlian, sensibil la caldura dar care isi pierde virulenta la temperatura camerei dupa 4 zile, iar la 50 de grade C dupa 20 de minute.
La rece este mai rezistent. Razele ultraviolete, formolul, fenolul si eterul il inactiveaza. Virusul se gaseste in saliva bolnavilor cu 2-4 zile inainte de aparitia febrei, eliminarea lui scade catre ziua a patra. Uneori poate sa persiste pana la 15 zile. Numerosi cercetatori au putut sa transmita boala la animale de experienta prin injectarea produselor patologice provenite de la bolnavi cu diverse forme de boala.
Sursa de infectie o constituie bolnavul, fiind contagios la sfarsitul perioadei de incubatie. Contagiozitatea scade treptat si dispare o ata cu regresiunea tumefactiei parotidiene. Tinand seama ca sunt cazuri in care eliminarea virusului prin saliva este mai indelungata, izolarea se mentine 21 de zile. Nu exista purtatori sanatosi de virusi. Contaminarea se face direct de la bolnav la individul receptor pe cale aeriana.
Contagiunea indirecta prin obiecte, vase, rufe contaminate, ar fi posibila, insa este o eventualitate foarte rara. Indicele de contagiozitate este mai putin ridicat decat cel din rujeola, varicela si gripa. Varsta predilecta de imbolnavire este intre 5 si 25 de ani, exceptionala sub 2 ani si peste 60 de ani. Boala atinge in special scolarii mari si adultii tineri, fiind mai frecventa la sexul masculin. Boala este endemica in orase. Ea apare si sub forma de epidemii, mai ales in sezonul rece si lasa o imunitate durabila.
Poarta de intrare este mucoasa rinofaringiana. Virusul se raspandeste in sange provocand o viremie, apoi se localizeaza cu predilectie in anumite organe, in special in sistenul nervos central, de unde prin intermediul cailor nervoase ajunge in tesuturile glandulare, in special in parotida, mai rar in celelalte glande salivare, testicul sau pancreas. Dupa a 10-a zi de boala, organismul formeaza anticorpi. Imunitatea dureaza toata viata.
Perioada de incubatie dureaza 14-21 de zile, in medie 18 zile. Debutul oreionului este in general discret, cu semne minore caracteristice. Febra moderata, oboseala, cefalee, anorexii, mici frisoane, o stare generala modificata, uneori dureri in regiunea parotidiana, angina rosie. Mai rar, debutul este brusc, zgomotos, cu febra ridicata, cefalee, astenie. Uneori se pot asocia si semne meningiene (varsaturi, redoarea cefii, cefalee intensa). In aceasta perioada, care dureaza 1-2 zile contagiozitatea este maxima.
In perioada de stare, simptomul caracteristic, care pune diagnosticul oreionului, il constituie durerea si tumefactia glandei parotide. Durerea se manifesta sub forma de tensiune dureroasa localizata preauricular, mai rar in ureche, sau iradiind in directia gatului, palparea sau masticatia intensificand durerea. Concomitent cu durerea, regiunea parotidiana se tumefiaza progresiv, extinzandu-se la intrega regiune glandulara.
In cele mai multe cazuri sunt afectate ambele glande parotide, a doua dupa 2-4 zile dupa prima, fiind insotita si de o mica ascensiune febrila. Febra in aceasta perioada poate ajunge la 38-39 grade C si tine cateva zile, uneori chiar 10 zile, boala evoluand apoi afebril. Bolnavul este anorexic, are artralgii, dureri lombare, cefalee, o usoara redoare a cefii, ceea ce denota o usoara prindere a meningelui. Aceasta reactie discreta meningiana de la inceputul bolii diminueaza treptat si dispare complet pana in a 8-a zi de boala.
Diagnosticul oreionului se face usor daca se tine seama se semnele de boala descrise si de existenta contactului cu alt bolnav de parotidita epidemica. Insa trebuie atentie deoarece pot sa existe mariri si inflamatii ale glandelor parotide de alta etiologie decat cea virala.
Astfel, pot sa existe parotidite date de bacterii care apar secundar in cursul altor boli (tifos exantematic, febra tifoida, septicemie); parotidite date de toxice (iod, plumb, mercur) sau tumori ale glandei. De asemenea, nu se va confunda inflamatia glandei parotide cu inflamatii provocate de diverse infectii locale.
Oreionul se vindeca in mod obisnuit in 8-10 zile, febra scazand treptat ca si tumefactiile glandulare. Copilul face obisnuit forme mai usoare si mai scurte de boala decat adultul. Convalescenta este scurta. Starea generala devine buna dupa scaderea febrei. Sunt uneori forme usoare de boala cu evolutie de numai 4-5 zile in care febra, semnele generale si tumefactia glandulara sunt minime.
In alte cazuri, debutul si simptomele de inceput sunt cele ale formei obisnuite, pentru ca apoi boala sa se termine brusc in 4-5 zile. Mai rar boala se poate prelungi, in sensul ca tumefactia glandulara persista in timp indelungat. Prognosticul bolii in genere este bun, iar mortalitatea este extrem de redusa.
Tratamentul oreionului se refera la repausul la pat, caci respectarea lui previne intr-o oarecare masura aparitia complicatiilor. De asemenea, se indica un regim hidro-lacto-fainos care va tine 7-8 zile. Tratamentul etiologic nu exista caci antibioticele nu au efect asupra virusului. Se recomanda dezinfectie nazala, gargara cu apa oxigenata sau ceai de musetel, iar local, pe parotide, comprese cu acid boric. In caz de febra sau dureri, se prescriu antitermice si antinevralgice.
Izolarea bolnavului se face la domiciliu, internarea in spital fiind indicata numai in caz de complicatii sau cand bolnavul provine dintr-o colectivitate unde nu se poate face izolarea. Aceasta izolare dureaza 14 zile.
