Terapia cu oxigen – o metoda controversata

Terapia cu oxigen (oxigenoterapia) nu este o practica medicala recenta, nici o descoperire senzationala, cum ar putea parea, avand in vedere interesul crescut, manifestat, in ultima perioada, mai ales din partea pacientilor, care au “auzit” despre o asemenea procedura. Preocuparea oamenilor de stiinta fata de ozon (trioxigenul – o molecula formata din trei atomi de oxigen, O3), utilizat ca metoda de tratament, a existat inca de la inceputul secolului al XIX-lea, cand se presupunea ca poate purifica sangele.

Terapia cu oxigen

In timpul Primului Razboi Mondial, medicii il foloseau pentru vindecarea ranilor si ca antidot in cazul intoxicatiilor cu gaz. In anii 1920, terapia cu ozon si peroxid de hidrogen incepe sa fie folosita, experimental, pentru tratamentul gripei.

Printre primele studii in legatura cu terapia cu oxigenb se numara cel din anul 1888, apartinand medicului de origine americana, I.N. Love, publicat in “Journal of the American Medical Association”. Medicul descrie cazul unui pacient cu difterie, care este  tratat, cu succes, pentru eliminarea puroiului nazal, cu ajutorul peroxidului de hidrogen, si recomanda folosirea acestei substante si pentru tratarea cancerelor uterine.

Spre deosebire de majoritatea articolelor stiintifice de astazi, in acea perioada nu erau incluse in articol si date referitoare la durata de viata a pacientilor aflati sub tratament, daca existau efecte adverse in urma administrarii sau daca utilizarea de peroxid de hidrogen ducea la micsorarea sau chiar la disparitia tumorii. In anul 1919, medicul William F. Koch descopera glioxilidul, un compus al oxigenului, care putea fi injectat la nivelul musculaturii, in scopul distrugerii celulelor canceroase.

Ulterior, cercetatorii nu au reusit sa confirme existenta acestui compus, iar studiile teoretice ale inginerilor chimisti au demonstrat ca substanta respectiva nu poate exista. In deceniile urmatoare, observarea si analiza celulelor canceroase atesta dezvoltarea lor, in particular, in medii private de O2, dar, chiar daca se suplimenteaza concentratia de oxigen, celulele nu revin la normal, dimpotriva, acest fapt ar putea duce la o afectare a celulelor canceroase, in aceeasi masura ca si in cazul celulelor perfect sanatoase.

Otto Warburg, biolog, laureat al Premiului Nobel pentru medicina, in 1931, a facut nenumarate cercetari referitoare la procesul de oxidare din celulele vii si a postulat ideea conform careia celulele canceroase se dezvolta intr-un mediu sarac in oxigen si ca un surplus de oxigen ar trebui sa conduca la incetinirea sau chiar la eliminarea bolii.

Ce presupune terapia cu oxigen?

Terapia cu oxigen consta in introducerea in interiorul organismului a anumitor substante care, in mod normal, ar trebui sa contribuie la formarea acestui element. Asadar, introducerea moleculei de oxigen in organism, in surplus, este considerata benefica de catre unii cercetatori (teorie neconfirmata inca), deoarece ar duce la distrugerea celulelor neoplazice si, implicit, la stimularea producerii de antioxidanti, care fortifica sistemul imun, in cazul unor afectiuni ca neoplasmele, astmul, emfizemul, artrita, bolile cardiovasculare, scleroza multipla si chiar boala  Alzheimer.

Printre cei mai folositi compusi, in cazul acestei terapii, se numara peroxidul de hidrogen si ozonul (forma chimica activa a moleculei de oxigen). Acest tip de tratament este diferit de cel care presupune folosirea moleculei pentru cresterea cantitatii de oxigen din aerul inhalat si este diferita si de terapia hiperbarica, cea care presupune folosirea gazului sub presiune.

In cadrul oxigenoterapiei, ozonul poate fi amestecat cu aer sau cu diferite lichide, pentru ca, mai apoi, sa fie introdus in organism, sub forma unor injectii subcutanate sau musculare sau sub presiune, la nivelul rectului.

In medicina conventionala, in cazul primului ajutor, peste ranile deschise se aplica o solutie diluata de peroxid de hidrogen, pentru a grabi vindecarea. In oxigenoterapie, peroxidul de hidrogen este administrat pe cale orala sau pe cale venoasa, prin injectare, iar frecventa tratamentelor difera, de la cateva pe zi, de-a lungul mai multor saptamani, si pana la un tratament pe saptamana, pe parcursul mai multor luni de zile.

Cercetari actuale despre oxigenoterapie

Pana in prezent, exista putine dovezi stiintifice care sa sustina aplicarea acestei terapii, studiile sunt inca in desfasurare, motiv pentru care aplicarea ei este, intr-o oarecare masura, periculoasa. Dubiile vin din faptul ca este dificil sa tintesti o anumita cantitate de oxigen chiar in zona de mijloc a tumorii, acolo unde vascularizarea este foarte redusa. Exista insa unele diferente in ceea ce priveste modalitatea de folosire a O2 de catre celulele neoplazice si de aici, noi posibilitati de tratament.

Cativa cercetatori au studiat efectul peroxidului de hidrogen ca tratament aditional terapiei cu radiatii, insa, in acest moment, nu exista dovezi clare intr-o anumita directie. Unii dintre pacienti au suferit modificari in ceea ce priveste numarul de celule neoplazice, in timp ce, in cazul altor pacienti, nu au aparut modificari.

Conform unui articol publicat in “CA: A Cancer Journal for Clinicians”, exista cateva incercari de tratare a pacientilor prin injectarea peroxidului de hidrogen, direct in tumora, pentru a se elibera oxigen, dar rezultatele nu au fost edificatoare. Chiar daca unele studii de laborator pe iepuri au dovedit disparitia tumorilor, in urma injectarii, in cavitatea abdominala, a peroxidului de hidrogen, relevanta lor in tratarea neoplasmelor umane este una inca nedovedita.

Complicatii ale terapiei cu oxigen

Literatura medicala de specialitate atesta existenta unui numar relativ mare de pacienti care au decedat in urma administrarii directe a substantelor care duc la eliberarea de O2 in organismul uman. Injectiile cu peroxid de hidrogen sunt deosebit de periculoase, pentru ca duc la formarea, in sange, a unor bule de oxigen,care blocheaza curgerea normala a sangelui, provocand cangrena si ulterior decesul.

Distrugerea celulelor normale, dupa administrarea acestei substante, este un fenomen des intalnit, in special in urma injectarii. Unele persoane pot avea reactii adverse foarte puternice la aceste substante, iar o concentratie mult prea mare de O2 in organism duce la afectarea materialului genetic si la o crestere anormala.

Studiile clinice confirma si afectarea hepatica, in urma injectarii de ozon, manifestata prin aparitia hepatitei. Femeile care sunt gravide sau care alapteaza nu trebuie, sub nicio forma, sa foloseasca terapia cu oxigen, din cauza efectelor adverse neasteptate care pot sa apara la nivelul fatului.