Incet-incet, se apropie sarbatorile de iarna si, pe langa atatea lucruri pe care, de multe ori, le facem mai mult din inertie, este si acela de a aduce in casa crengute de vasc, pentru ca aduc fericire, noroc si bunastare, fara sa ne intrebam care este originea acestei convingeri.
Creanga de aur este Creanga de vasc, planta care creste pe trunchiul sau pe ramurile stejarului, si ale carei frunze devin aurii, spre inceputul iernii, atunci cand poate fi culeasa sau poate ramane acolo pana in primavara, cand un alt ciclu al inverzirii si al cresterii incepe.
In traditia multor popoare, vascul este planta de leac, dar si planta magica, eficace impotriva farmecelor, deoarece, nehranindu-se din pamant, ci din trunchiul copacului, vrajitoarele (legate, se crede, de fortele telurice) nu au nicio putere asupra lui. Nenumarate alte asocieri si coincidente au dus, in timp, la constituirea mitului Creangii de aur, unul dintre cele mai bogate in semnificatii si pe care literatura multor epoci l-a valorificat in cele mai originale forme.
Oamenii societatilor primitive credeau ca spiritul stejarului este ascuns in vasc, adica nici in cer, nici in pamant, fiind ferit, in felul acesta, de primejdii, asa cum si ei, oamenii, isi “ascundeau” sufletul in lucruri inseparabile de existenta lor cotidiana (pietre pretioase, talismane etc.).
In lumea celtica, numele druizilor (preoti) semnifica forta si intelepciune (“dru”-forta, “vid”-intelepciune) si acestia aveau ca simbol tocmai stejarul si vascul, plante pe care le venerau. Culegerea vascului (Creanga de aur) era facuta, intotdeauna, la lumina lunii, in cadrul unui ritual, folosindu-se o secera de aur si niciodata de fier, pentru ca acesta ar fi luat plantei proprietatile magice. Pe de alta parte, vascul, luna si aurul au in comun culoarea, galbenul stralucitor, care se asociaza intotdeauna cu lumina, adica, in plan simbolic, intelepciunea, cunoasterea, iubirea.
In epopeea lui Vergilius (scriitor din antichitatea latina), in “Eneida”, personajul principal, eroul troian Eneas, pentru a putea ajunge pe taramul celalalt, in Infern, si sa se si intoarca, trebuie, mai intai, sa-i daruiasca Persepinei/Persefonei (pazitoarea taramului intunericului), Creanga de aur, pe care a gasit-o in inima unei mari paduri. Aceasta creanga magica i-a ingaduit lui Eneas sa deschida portile lumii subterane, sa se apere de foc si de demoni.
In cultura populara suedeza, dar si la rusi si francezi, cautatorii de comori ascunse in pamant se folosesc de baghete divinatorii din lemn, dintre care una trebuie sa fie de vasc. Bagheta este pusa pe pamant, dupa apusul soarelui, si daca acolo se afla o comoara, va incepe sa se roteasca, explicatia fiind ca, daca vascul descopera aurul, aceasta se intampla pentru ca este Creanga de aur, stabilindu-se o afinitate naturala intre galbenul metalului pretios si cel al plantei.
O legenda norvegiana consacrata lui Balder (fiul lui Odin), zeul care traia intre cer si pamant, cel mai bun si frumos, povesteste cum acestuia i s-a prevestit moartea in vis. Speriata, mama sa, zeita Frgg, le-a cerut tuturor vietuitoarelor, dar si pamantului, pietrelor, metalelor etc. sa jure ca nu ii vor face niciun rau. Numai o planta de vasc, din Walhalla, fiind prea tanara, nu a fost pusa sa jure. Zeul răului, Loki, l-a pus, cu viclenie, pe zeul orb Hother sa-l “cinsteasca” pe Balder, aruncand asupra lui aceasta planta. Vascul a strapuns trupul zeului si l-a omorat.
Se mai spune ca boabele (fructele) vascului sunt lacrimile mamei lui Balder. In cinstea acestui zeu adorat al Norvegiei, s-a ridicat un sanctuar in mijlocul unui peisaj aproape nepamantesc, in inima muntilor si a padurilor seculare, in golful fiordului Sogne, intr-un loc numit “Dumbrava lui Balder”. Aici, niciun om nu putea sa faca rau altuia, intr-atat de venerat si respectat era zeul, chiar si dupa moartea sa. Din aceasta legenda ar putea sa-si traga semnificatia credinta atat de raspandita astazi, ca sarutul sub creanga de vasc (Creanga de aur) este semnul deplinei armonii, al iubirii neconditionate, al fericirii si al sperantei.
In cultura romana, mitul Crengii de aur, mai putin raspandit in folclor, este foarte cunoscut datorita romanului lui Mihail Sadoveanu, “Creanga de aur”, una dintre cele mai frumoase carti ale literaturii noastre, pe care multi critici literari o considera a fi cea mai valoroasa opera a acestui scriitor. Romanul este o superba poveste de dragoste, amestec de istorie, mitologie si basm, a carui actiune se petrece in Dacia secolului al VIII-lea si in Bizant. Protagonisti sunt Kesarion Breb, ultimul Deceneu (preot) al lui Zalmoxis si Maria, cea care va deveni sotia lui Constantin, fiul imparatesei Bizantului.
Intalnirea lui Kesarion cu Maria tine de destin, iar iubirea lor este imposibila, pentru ca Breb, pana la sfarsit, dupa calatoria initiatica prin lume, va parasi pentru totdeauna lumea profana, pentru a se dedica, in pestera de sub Muntele Ascuns (Varful Omul), slujirii zeului dac. Iubirea lor este insa intr-atat de puternica incat trece dincolo de timp si este celebrata printr-o aluzie la mitul Creangii de aur, pomenit o singura data in carte, la final, cand cei doi (Kesarion si Maria) se vor desparti pentru totdeauna: “Ceea ce este intre noi acum, lamurit in foc – spune Kesarion – e un aur care va luci in sine, in afara de timp”
Omul modern, in graba de a trai clipa, uita adesea ca, in spatele faptelor, gesturilor (chiar banale), obiceiurilor, credintelor (mai mult sau mai putin autentice), se ascund “povesti” in care se pot gasi intelesuri care ne-ar putea face, nu neaparat mai intelepti, dar macar mai sensibili si mai constienti de sensul pe care ar trebui sa il dam vietii noastre.
