Brancarita este o planta acvatica care creste in salbaticie, cufundata pana la 10-15 cm adancime in apa iazurilor putin adanci, raurilor si lacurilor, baltilor, mlastinilor si canalelor de scurgere, fiind larg raspandita in Europa si Asia. Face parte din familia Alismataceae sau Alismaracee si are denumirea stiintifica de Alisma plantago-aquatica. In popor este cunoscuta si sub numele de limba-broastei, limba-baltilor, patlagina-de-apa sau limbarita.
Aceasta planta perena poate creste inalta de 1,2 m, are rizomul mic, frunzele sunt largi, lanceolate, de culoare verde-stralucitor, cu petiol lung, drept si gros, sunt plasate intr-o rozeta bazala, iar florile sunt mici, roz-trandafirii, grupate in inflorescente ce apar la partea superioara a tulpinei inalte, ca un penicul. Perioada de inflorire este in lunile iulie-august.
Brancarita este considerata o planta ornamentala deosebita mai ales atunci cand este plantata in vazul lumii in apa lacurilor artificiale unde formeaza un covor de frunze verzi si flori rozalii extraordinar de frumos. Este o planta rustica, rezistenta, temperaturile scazute si gerul nu o afecteaza. Trebuie sa fie plantata direct in apa in sol proaspat, umed, la adancimea de 0-15 cm, in locuri deschise in plin soare, dar nu complet cufundata. Aceasta planta are nevoie de multa apa, in timpul iernii nu pastreaza frunzele.
Din punct de vedere medicinal de la brancarita se foloseste radacina pentru proprietatile sale terapeutice antibacteriene, hipotensive, febrifuge, diuretice, astringente, antiglicemice, contraceptive, de scaderea colesterolului, de stimulare a urinarii si vindecare a rinichilor. In medicina traditionala este folosita in tratamentul dizenteriei, diareei, alergiilor, infertilitatii, hipertensiunii arteriale, nefritei, edemelor, epilepsiei si la eliminarea pietrelor la rinichi.
Planta este bogata in potasiu si lecitina de aceea radacina ei este folosita ca leguma in gastronomie. Chinezii considera ca planta prelungeste viata si scade pofta de mancare. Radacina trebuie recoltata in perioada cand planta inca nu a inflorit, apoi curatata, taiata bucatele si pusa la uscat.
Semintele, frunzele si tulpina plantei sunt de asemenea folosite dar nu in stare proaspata pentru ca sunt toxice, ci in stare uscata. Ele se culeg si se pun la uscat apoi se folosesc sub forma de infunzie in tratamentul diferitelor afectiuni datorita actiunii stimulative, de calmare a nervilor si efectului bun asupra rinichilor si pielii.
Infuzia concentrata fierbinte hidrateaza si catifeleaza pielea, creeaza o stare placuta de relaxarea asupra organismului, iar daca se bea rece are o foarte buna actiune asupra rinichilor, ii protejeaza de raceala, vindeca febra tifoida si diareea cronica.
In contact cu pielea frunzele proaspete produc o usoara iritatie, de aceea se folosesc doar in homeopatie la realizarea unor remedii naturiste de tipul tincturilor. In vremuri de demult era utilizata pentru vindecarea muscaturilor de sarpe, a edemelor, contuziilor, in tratamentul leprei si impotriva turbarii, insa nu se stie daca era chiar eficienta.
