Mărirea în volum a splinei se poate observa în multe boli acute și cronice și poartă denumirea de splenomegalie. Bolnavii cu splenomegalii au simptome variate, unele generale altele locale. Din categoria simptomelor generale fac parte: febra, transpirațiile, astenia și altele. Simptomele locale sunt cele proprii splinei și anume: senzația de durere, de compresiune și de tracțiune. În plus, pot să apară stări de anemie, dureri articulare, adenopatii, tulburări hemoragipare, tulburări digestive.
Durerea este cel mai important simptom în cazuri de splină mărită.
Prin aplicarea unei presiuni, intensitatea durerii de origine splenică poate varia ca intensitate. Dacă apare în hipocondrul stâng poate fi cazul unei splenomegalii cronice, unei congestii cronice sau altor afecțiuni. În cazuri de infarct splenic, abces splenic, ruptură de splină sau perisplenită durerea este de intensitate violentă și iradiază spre umărul stâng și hemitorace.
Tulburările digestive sunt simptome caracteristice persoanelor care suferă de splenomegalii, ciroze, infecții ale splinei. Uneori bolnavul ajunge să facă o consultație pentru anemie, simptome hemoragipare sau adenopatii și medicul constată că el suferă de splenomegalie. Uneori simptomele splinei mărite sunt abia sesizabile și astfel afecțiunea este descoperită întâmplător sau deloc.
Pentru stabilirea diagnosticului, medicul va face un examen sistematic bolnavului. Va lasă bolnavul să-i prezinte suferințele sale de boală, principalele simptome, le va verifica dacă sunt reale, va face o examinare prin inspecție, palpare, percuție și auscultație. Consultația va cuprinde și examenul clinic al ficatului, articulațiilor, ganglionilor, pielii și mucoaselor.
Când splina este mărită în volum, conturul ei se poate observa destul de ușor la nivelul hipocondrului stâng sau flancului stâng. Dacă volumul ei este foarte mare, apare și bombarea bazei hemitoracelui stâng, a etajului abdominal mijlociu și a hipocondrului stâng. În timpul mișcărilor respiratorii pot fi observate și modificări de amplitudine ale miscărilor coastelor din cauza splinei mărite. La nivelul mucoaselor și pielii uneori se produc manifestări hemoragipare din cauza acestei afecțiuni. De asemenea, alte semne sunt: paloarea, adenopatia, bombarea hipocondrului drept din cauza unei hepatomegalii.
La persoanele sănătoase splina normală nu poate fi palpată pentru că nu depășește rebordul costal. În concluzie orice splină palpabilă arată că este mărită în volum sau un caz patologic.
În boli infecțioase acute sau ptoze ușoare splenomegaliile sunt moderate. În aceste cazuri splina se poate palpa dar cu dificultate pentru că rebordul costal este depășit de ea doar cu 2-3 cm. Dacă rebordul costal este depășit cu 3-15 cm, avem un caz de splenomegalie medie. La pacienții cu ciroze, tuberculoze, paludism, sifilis și icter hemolitic se produc splenomegalii mai grave. În cazuri de liposarcom, leucemii, boala Gaicher, boala Banti, splenomegaliile sunt voluminoase, pot ocupa aproape tot abdomenul.
Splina destul de sensibilă la palpare este în infarct miocardic, tumori de splică, abcese ale splinei. În bolile infecțioase splina are o consistență moale, iar în abces splenic și chist hidatic este mai elastică. În cazuri de leucemie, sindrom Banti, sifilis, paludism, amiloidoză, sarcom de splină, consistența acestui organ este dură.
Splina mărită are suprafața regulată și netedă, dar în cazuri de leucemii, tumori, tuberculoză, granulomatoză malignă și chist hidatic, poate avea o suprafață neregulată. În perisplenita acută prin auscultație medicul poate auzi sufluri sau frecături cauzate de prezența unui anevrism. În cazuri de splenomegalie moderată medicul folosește ca metodă de diagnosticare și percuția splinei, mai ales atunci când palparea nu este suficientă.
În splenomegalii se urmărește și analiza altor parametrii decât mărirea în volum a acestui organ și anume: hepatomegalia, cardiopatia, modificările hematologice, adenopatia. Deoarece apar interrelații între sistemul sanguin și splină, medicul face în diagnosticul pentru splenomegalii examenul hematologic care cuprinde: hemograma, morfologia eritrocitelor, mielograma sau puncția sternală, analiza hemolizei sau rezistența globulară, bilurubina directă, fosfataza alcalină a leucocitelor, bilurubina indirectă, determinarea Fe seric, transaminaza, disproteinemia și alte explorări hepatice.
De asemenea, în diagnosticul splenomegaliilor se fac urografii, radiografii ale tubului digestiv, splenografii, scintigrafie splenică, puncție biopsie ganglionară, laparascopie, puncție biopsie splenică.
