Lumina ultravioleta a fost descoperita de catre fizicianul german Johann Wilhelm Ritter, in anul 1801. La sfarsitul secolului al XIX-lea, cercetatorii au inceput sa exploreze conexiunea dintre lumina solara si sanatatea fiecarui individ in parte.
La aproximativ 100 de ani dupa descoperirea lui Ritter, in 1903, Niels Ryberg Finsen, medic danez, castiga Premiul Nobel pentru Fiziologie si Medicina, datorita descoperirilor sale legate de afectiunile pielii si implicarea acestui tip special de lumina in tratarea lor.
Terapia cu lumina ultravioleta
Finsen observa evolutia a aproximativ 300 de pacienti bolnavi de “lupus vulgaris”, demonstrand ideea ca bacteriile pot fi distruse prin intermediul luminii. Terapia fotoluminiscenta, denumita si terapia biofotonica, stiuta, mai demult, sub titulatura de iradierea ultravioleta a sangelui (terapie care presupunea folosirea luminii ultraviolete) este aplicata, pentru prima data in istoria medicinei, de catre Kurt Naswitis, in anul 1922.
Acesta iradia direct sangele, prin intermediul unui sunt (o deviere a curentului sangvin) care ducea sangele pacientului printr-o camera de iradiere, pentru ca, mai apoi, acesta sa se intoarca la pacient. Americanul Emmet Knott dezvolta, in anul 1920, primul precursor al aparatului folosit astazi, patent obtinut pe data de 11 septembrie 1928.
In acelasi an, Knott iradiaza sangele unui pacient care suferea de sepsis (infectarea sangelui cu bacterii), cu putine sanse de refacere. La 24 de ore de la administrarea tratamentului, pacientul isi revine, terapia avand 95% rata de succes si neavand efecte secundare.
Pana in vara anului 1942, peste 6500 de pacienti au fost tratati prin intermediul terapiei cu lumina ultravioleta, iar in 1943 sunt raportate cazuri de pacienti cu pneumonie virala care, dupa administrarea tratamentului, au incetat sa manifeste simptomatologia, in decurs de 24, pana la 76 de ore, o disparitie a tusei in decurs de 3-7 zile si o curatare a plamanilor in 24 – 96 de ore (fapt demonstrat la nivelul radiografiilor toracice).
Intr-un articol publicat de medicul Virgil Hancock, impreuna cu echipa sa, erau evidentiate urmatoarele reactii care apareau in urma administrarii terapiei cu lumina ultravioleta:
- inactivarea toxinelor;
- o crestere a capacitatii oxigenului de a ajunge la organele vitale, si nu numai prin intermediul sangelui;
- stimularea imunitatii umorale si celulare;
- activarea hormonilor steroizi;
- vasodilatatie;
- activarea celulelor albe ale organismului;
- scaderea ratei de agregare plachetara (un fenomen anterior coagularii sangvine, in situatia in care este lezat un vas, si care poate deveni periculos);
- stimularea fibrinolizei (procedeul prin care este dizolvat, in mod natural, de catre organism, un cheag de sange);
- scaderea vascozitatii sangelui;
- stimularea producerii de corticosteroizi, care ajuta la imbunatatirea microcirculatiei.
O observatie interesanta este aceea ca toate cele de mai sus au fost realizate inainte ca stiinta sa poata explica, in profunzime, cu argumente solide, sistemul imun uman, efectele pozitive ale terapiei fiind descoperite mai mult din intamplare, fara intelegerea totala a mecanismelor implicate.
Cercetatorii din domeniul medical afirma ca aceasta terapie cu lumina ultravioleta a fost stopata odata cu introducerea antibioticelor pe piata de consum, lucru nu tocmai adevarat, pentru ca terapia fotoluminiscenta este inca studiata. Ceea ce a pus capat acestei terapii destul de eficiente, avand in vedere rezultatele si costurile relativ scazute, a fost interesul financiar al firmelor de medicamente, care detineau monopolul in privinta administrarii de antibiotice.
In momentul lansarii pe piata a antibioticelor, terapia fotoluminiscenta era inca in uz si inca experimentata, dar mirajul indus de firmele farmaceutice, in legatura cu noile substante, a facut ca metoda folosirii luminii ultraviolete sa fie uitata treptat, pana la stadiul in care sa nu se mai stie ca a existat vreodata, chiar daca isi dovedise eficienta impotriva unor bacterii si chiar virusuri, pe care, pana la momentul respectiv, antibioticele nu le tinteau.
La scurt timp, terapia UV nu a mai fost predata in cadrul cursurilor facultatilor de medicina, spitalele nu au mai folosit-o, toate studiile care veneau din Rusia si Europa, pe aceasta tema, au fost ignorate si interesele au inceput sa impuna monopolul medical. Publicul a uitat treptat, dar sigur, ca aceasta terapie a existat.
In anii ’50 – ’60 si foarte putin din anii ’70, terapia a mai fost folosita restrans, in incercarea de a mentine costurile la un nivel scazut. Pretul initial al dispozitivului era convenabil, electricitatea necesara pentru pornirea si folosirea aparatului era minima, costisitoare fiind doar achizitionarea tuburilor sterile si a acelor folosite de catre pacienti. In total, costul unei terapii se ridica in jurul a 100 de dolari.
In anii 1970, Universitatea Yale (SUA) dezvolta un nou dispozitiv pentru terapia cu lumina ultravioleta, care folosea o cantitate redusa de UV, pe post de agent chemoterapeutic. Costul terapiei se ridica la suma de 2000 de dolari. Rusii, pe de alta parte, au duplicat aceasta metoda, la preturi mai mici, prin folosirea unor fascicole laser de mica intensitate.
In urma cu cativa ani, agentia care se ocupa cu reglementarea si aprobarea noilor dispozitive medicale a aprobat dezvoltarea unor noi aparate pentru terapia fotoluminiscenta, pentru compania Johnson & Johnson, in echipa careia este prezent medicul Eldeson, cel care a dezvoltat aparatul initial la Yale.
Terapia poarta denumirea de “Fotofereza extracorporeala de iradiere a sangelui” si a primit aprobarea pentru a fi folosita in studiile clinice, care implica incompatibilitatile donator – gazda, dar si pentru persoanele infectate cu HIV. Rezultatele au fost unele exceptionale, persoanele testate ramanand HIV negative, pentru o perioada de pana la 16 luni de la terminarea tratamentului cu lumina ultravioleta.
Din nefericire, studiile sunt, la ora actuala, in stand-by, din cauza costurilor care ajung la suma de 5000 de dolari sedinta (aceasta durand pana la 5 ore, fiecare tratament necesitand mai multe sedinte). Ceea ce nu este tocmai clar (si nici specialistii nu dau raspunsuri concludente) se refera la intrebarea cum niste tuburi si cateva ace pot sa ajunga sa coste 5000 de dolari…
Fotofereza extracorporeala de iradiere a sangelui este indicata pentru:
- HIV
- infectiile virale – hepatite, infectii respiratorii
- pneumonia
- rani infectate si rani care nu se vindeca
- emfizem
- procese inflamatorii ca fibroza, bursitele, pancreatita
- bolile autoimune – artrita reumatoida si SIDA
- osteomielita
- septicemia
- cancerele (deocamdata in stadiu experimental)
- bolile vasculare periferice
- majoritatea bolilor vasculare
- tromboflebitele (inflamarea vaselor de sange care duce la formarea de cheaguri)
Cum functioneaza terapia cu lumina ultravioleta
Terapia fotoluminiscenta face parte din categoria terapiilor oxidative, care s-au imbunatatit considerabil pe parcursul anilor. Unul dintre efectele majore ale acestor tratamente este acela de crestere a concentratiilor de oxigen din organism.
O cantitate redusa de sange este extrasa din corp (intre 60 si 250 de centimetri cubi) pentru ca, mai apoi, sa fie trecuta printr-o camera de mici dimensiuni, unde este tratata cu lumina de tip UV (cu lungime de unda C, aceeasi lungime de unda cu a razelor solare benefice pentru organism), dupa care sangele se intoarce in organism.
Terapia fotoluminiscenta modifica energiile chimice de la nivelul sangelui, determinand declansarea unui raspuns foarte puternic din partea organismului. In timp ce globulele albe se stabilizeaza, sangele se reechilibreaza, iar daca organismul este anemic, aceasta terapie va avea tendinta de a restaura, in mod natural, numarul de globule rosii. Terapia duce la cresterea permeabilitatii celulelor si, de aici, la stimularea producerii de anticorpi.
Terapia cu lumina ultravioleta ataca, in mod indirect, microorganismele patogene, prin declansarea unei reactii chimice de distrugere a membranei celulare, resturile de membrana ramase in organism declansand un raspuns puternic al sistemului imun si ducand la cresterea actiunii impotriva bacteriilor sau a virusurilor biorezistente.
Efectul imunostimulator al acestei terapii poate sa dureze de la cateva ore, pana la acteva zile, in functie de diversi factori. Printre acestia se numara gradul de imbolnavire al persoanei, durata bolii, dar si virulenta afectiunii.
