Infectiile streptococice reprezinta un important capitol al patologiei umane prin varietatea formelor de imbolnavire pe care le determina: angine, scarlatina, erizipelul, infectia puerperala, septicemia streptococica, infectii ale plagilor, etc., prin faptul ca pot infecta organismul in mod repetat si, de asemenea, prin urmarile tardive cu mecanism infecto-alergic cum sunt glomerulo-nefritele si reumatismul poliarticular acut.
Streptococii sunt coci gram pozitivi asezati in lanturi aerobi si anaerobi facultativi si cresc in medii uzuale. Coloniile sunt mici, cu aspect pulverulent. Dintre toxinele si enzimele mai importante in patologie pe care le contine in structura streptococul se numara: toxina eritrogena, hemolizinele, hialuronidaza, streptokinaza, streptodornaza, proteinazele.
Streptococii sunt sensibili la penicilina si se pare ca nu instaleaza rezistenta fata de acest antibiotic. Atunci cand nu se obtine un raspuns terapeutic adecvat, este vorba de o asociere streptococ-stafilococ, acesta din urma secretand o enzima, penicilinaza, care inactiveaza penicilina. Fata de celelalte grupe de antibiotice, comportarea este variabila dar in general streptococii sunt sensibili la cloranfenicol.
Rolul epidemiologic cel mai important il au streptococii beta-hemolitici care se gasesc raspanditi pe intreg globul, variabil dupa zonele geografice, dupa sezon si de asemenea cu unele variatii de-a lungul anilor. Sursa de imbolnavire este reprezentata de omul bolnav dar si de purtatorii sanatosi de streptococi. Daca in ceea ce priveste bolnavul, acesta este izolat si tratat, producandu-se jugularea potentialului de transmitere a streptococului, in ceea ce priveste purtatorii, ei sunt foarte greu de depistat, acestia reprezentand un adevarat rezervor de germeni, cu pericol permanent de izbucniri epidemice.
Incidenta purtatorilor de streptococi in populatie si in special in familii si colectivitati infantile este foarte mare. In orase aceasta incidenta variaza intre 4-25 %, fiind maxima in sezoanele reci si in colectivitatile de copii. Incidenta lor este mai mare in tarile temperate si reci. Din aceasta cauza, epidemiile izbucnesc in sezoanele de toamna si iarna, favorizate de o rezistenta mai scazuta a organismului si de aglomerari. Cei mai periculosi sunt purtatorii nazo-faringieni, care sunt si cei mai frecventi si au o mare densitate bacteriana.
Calea de transmitere cea mai frecventa este aerogena de la bolnav sau purtator. Indirect, streptococii se pot transmite si prin obiecte sau maini contamnate, mai rar prin alimente, contaminate in special de purtatorii din sectorul alimentar, determinand epidemii explozive. Posibilitatile de transmitere cresc enorm prin aglomerari, scoli cazarmi, spitale.
Contractarea bolii difera in functie de rezistenta nespecifica a organismului care poate fi scazuta de unii factori favorizanti ca alimentatia necorespunzatoare si carentele vitaminice si minerale. In ceea ce priveste portile de intrare, acestea sunt in imensa majoritate reprezentate de tegumente si in special de mucoase (rino-faringele) si mai rar de calea digestiva.
Odata patrunsi in organism, streptococii pot afecta toate sistemele si aparatele corpului uman: aparat respirator (laringite, bronsite, pneumonii, bronhopneumonii, abces pulmonar, pleurezii); aparat cardiovascular (enocardite, pericardite); aparat digestiv (toxiinfectii alimentare, coleciste, apendicite, peritonite streptococice); aparat excretor si genital (nefrite, cistite, metrite, anexite); sistem nervos (meningite purulente, abces cerebral); oase si articulatii (artrite, osteomielite).
Diagnosticul infectiilor cu streptococ se pune prin justa apreciere a datelor epidemiologice, clinice si de laborator. Clinica este cea care pune diagnosticul afectiunii prin sinteza datelor rezultate din examenul complet al bolnavului, la care se adauga datele epidemiologice, laboratorul punand diagnosticul etiologic. Datele clinice de diagnostic se descriu o data cu fiecare boala in parte.
Datele epidemiologice de diagnostic reies din ancheta epidemiologica, cu unele particularitati legate de boala respectiva, cum ar fi de pilda, aprecierea factorului epidemiologic al transmiterii bolii. Datele de epidemiologie privitoare la potentialul de infectare in colectivitatile de copii, sezon, etc. raman un auxiliar pretios de diagnostic. Datele de laborator se bazeaza, pe de-o parte, pe izolarea si identificarea germenului iar pe de alta parte pe metodele serologice.
Dupa un diagnostic corect clinic si bacteriologic se recurge la administrarea de antibiotice in dozele si pe durata corespunzatoare pentru tratament. Cu exceptia streptococului viridans si a enterococului, la care antibioticul se alege individual in functie de antibiograma, streptococii beta-hemolitici sunt sensibili la penicilina, cu foarte rare exceptii.
Uneori lipsa de raspuns la tratamentul cu penicilina se datoreaza asocierii cu un stafilococ secretor de penicilinaza. Penicilina se administreaza pe cale intramusculara sau per os, in doze ce variaza de la adult la copil in functie de greutate si varsta. In cazul in care penicilina este inactiva, se folosesc penicilinele semisintetice de tipul oxacilinei si methicilinei sau eritromicina.
Profilaxia infectiilor streptococice este o problema de o importanta maxima pentru starea de sanatate a populatiei, atat prin frecventa mare a epidemiilor cat si prin gravitatea pe care o reprezinta complicatiile tardive ale acestor infectii. Masurile profilactice se adreseaza in principal sursei de imbolnavire, deoarece, in ceea ce priveste calea de transmitere si cresterea rezistentei organismului, eficienta masurilor nu este la inaltimea necesitatilor profilactice actuale.
Principiile generale de profilaxie ale sursei de infectie se adreseaza bolnavilor care trebuie depistati rapid si izolati pentru sterilizare, precum si purtatorilor pentru depistarea si sterilizarea lor, in special in colectivitatile de copii. In ceea ce priveste calea de transmitere, evitarea aglomerarilor in special in sezoanele cunoscute ca propice pentru aparitia imbolnavirilor streptococice, cat si masurile de igiena in colectivitati atat privitoare la localuri (spatioase, luminoase) cat si la starea de curatenie si dezinfectie curenta, sunt metode eficiente de profilaxie.
