Inaintea descoperirii insulinei, la inceputul secolului al XX-lea, diabetul reprezenta o afectiune ingrozitoare, care ducea, in cele mai multe cazuri, la deces. Doctorii din perioada respectiva stiau ca zaharul este cel care putea inrautati starea de sanatate a unui pacient diabetic si ca cel mai eficient tratament era acela care implica un regim alimentar foarte strict, in care continutul de zahar era extrem de redus. In unele cazuri, insa, dietele drastice aveau consecinte dramatice, pacientii murind, nu de putine ori, din cauza infometarii.
Insulina este un hormon care are efecte profunde asupra metabolismului uman, facand ca celulele hepatice, musculare si adipoase sa preia glucoza din sange si sa o stocheze sub forma de glicogen, la nivelul ficatului si muschilor.
In momentul in care acest hormon esential este absent sau se gaseste in cantitate mica, in organism, glucoza nu mai este folosita de catre celulele corpului si organismul incepe sa utilizeze grasimea ca sursa de energie, prin transferul de lipide din tesutul adipos catre ficat.
In momentul in care nivelul de insulina nu mai poate fi controlat, se instaleaza diabetul zaharat. Pacientii cu diabet zaharat de tip I depind de administrarea din exterior a acestui hormon (sub forma injectabila subcutanata), pentru ca hormonul nu se mai produce intern.
Pacientii cu diabet zaharat de tip II sunt insulino-rezistenti si, din cauza aceasta, pot suferi de o deficienta relativa a acestui hormon. In general, in acest caz, cel putin in prima faza, tratamentul este de ordin strict alimentar, glicemia reglandu-se in acest fel, iar administrarea de insulina, ca prima intentie de tratament, nu este necesara, boala fiind combatuta prin administrarea altor medicamente, in cazul in care dieta nu functioneaza.
Inceputuri
In secolul al XIX-lea, studiile postmortem, in cazul pacientilor care au suferit de diabet, au aratat ca majoritatea aveau pancreasul afectat de catre aceasta boala. In anul 1869, un student medicinist de origine germana, Paul Langerhans, este cel care descopera ca, in interiorul celulelor pancreatice, exista grupuri de celule cu o functie necunoscuta inca.
Unele dintre aceste celule poarta numele de celulele producatoare de insulina, asa numitele celule pancreatice beta. Mai tarziu, in onoarea celui care le-a descoperit, aceste celule au fost numite celulele Langerhans.
In anul 1889, tot in Germania, fiziologul Oskar Minkowski si medicul Joseph von Mering au aratat ca, daca unui caine i se indeparteaza, prin intermediul unei operatii chirurgicale, pancreasul, animalul se va imbolnavi, in scurt timp, de diabet.
Daca ductul (canalul) prin care sucurile pancreatice ajung la nivelul intestinului era ligaturat, cainele dezvolta doar afectiuni minore, nu si diabet, deducandu-se astfel ca pancreasul era responsabil de producerea sucurilor digestive si a acelei substante care regla glucoza din sange.
Aceasta secretie era, practic, cheia problemei, si cel care putea izola substanta ar fi putut rezolva si misterul diabetului. Cu toate acestea, insulina (denumita asa de belgianul Jean de Meyer, in 1909) inca mai avea de asteptat, progresul in cercetarile din acest domeniu fiind unul foarte lent.
Descoperirea insulinei
In octombrie 1920, in Ontario, Canada, chirurgul, anonim pana in acel moment, Frederick Banting, impreuna cu Charles Best, un student in medicina, sunt acceptati in laboratorul din Toronto, al profesorului John Macleod, figura marcanta in studiul diabetului, pentru a face cercetari in legatura cu substanta care sa contracareze efectele diabetului. Au la dispozitie un echipament de baza si zece caini, pentru experimentele care incep in vara anului 1921.
Primul produs preparat de Banting si Best, putin activ si foarte impur, a deschis drumul tratamentului pentru diabet. Datorita muncii magistrale si extrem de rapide a biochimistului J. B. Collip, produsul initial a fost imbunatatit, astfel incat sa poata fi folosit in scop terapeutic. Primul pacient cu diabet care a primit insulina fost Leonard Thompson, un copil de 14 ani, care, pe masura ce tratamentul experimental avansa, isi recapata apetitul si forta. Echipa de cercetatori isi extinde testele si la nivelul altor subiecti, care raspund la fel de pozitiv.
Vestea succesului noului tratament impotriva diabetului se raspandeste cu repeziciune si, in anul 1923, Comitetul Nobel hotaraste ca Banting si Macleod sa primeasca Premiul Nobel pentru fiziologie si medicina. Aceasta decizie il infurie pe Banting, pentru ca el lucrase impreuna cu studentul sau, Best, si nu cu Macleod, dar, pana la urma, banii si faima (la decizia lui Banting) vor fi impartite intre cei patru – Banting, Best, Macleod si Collip.
Controverse
Fara studiile si experimentele extrem de valoroase ale omului de stiinta roman Nicolae Paulescu, istoria medicinei ar fi avut, probabil, un alt curs, in special in ceea ce priveste descoperirea insulinei.
Acest distins cercetator roman este cel care descopera primul acest hormon, pe care, in studiile sale, il numeste pancreina. Inca din anul 1916, Paulescu dezvolta un extract pancreatic folosit cu succes, in normalizarea nivelului glicemiei sangvine la cainii diabetici. Din nefericire, odata cu izbucnirea Primului Razboi Mondial, Paulescu este fortat sa isi abandoneze cercetarile pana in anul 1921, cand scrie un articol, pe larg, despre rolul pancreasului in asimilarea hranei, articol publicat in august 1921, in “Archives Internationales de Physiologie”.
Descoperirea sa este patentata in anul 1922, de catre Ministerul de Industrie si Comert al Romaniei. Coincidenta sau nu, 1921 este chiar anul in care Banting isi incepe experimentele pe caini, experimente care duc la descoperirea insulinei,inspirat fiind de catre studiile doctorului de origine polonezo-germana, Oscar Minkowski, care, in anul 1889, indepartase pancreasul unui caine sanatos, pentru a testa rolul pe care acesta l-ar putea avea in digestie.
Pana la momentul in care Banting incepea sa izoleze acest hormon pancreatic, Paulescu realiza acelasi tip de experimente, inca din anul 1916. Mai mult, Banting era familiar cu studiile lui Paulescu, citand chiar lucrarea lui Paulescu, in lucrarea sa, cea care avea sa fie premiata cu Nobelul in Medicina.
Banting, Macleod si restul echipei au patentat extractul de insulina, dar au cedat toate drepturile catre Universitatea din Toronto, care, mai tarziu, va folosi integral sumele de bani rezultate din comercializarea acestui hormon pentru a finanta cercetarile ulterioare.
La scurt timp dupa descoperire, compania “Eli Lilly” incepe productia la scara larga a insulinei si chiar daca acest hormon nu vindeca diabetul, este una dintre cele mai mari descoperiri din istoria medicinei.
In momentul in care a fost lansat pe piata, hormonul a fost ca un adevarat miracol pentru persoanele cu diabet sever, care nu mai aveau decat cateva zile de trait. Atat timp cat isi primeau insulina, acestia puteau trai o viata aproape normala.
